Protocolul de la Montreal este un acord internațional semnat în 1987, cu scopul de a proteja stratul de ozon al Pământului. Acesta a fost adoptat ca răspuns la speculațiile care au apărut la acea vreme – și ulterior la dovezile științifice – că unele substanțe chimice, în principal freonii (CFC) și halonii, cauzează degradarea ozonului din stratosferă. Descoperirea așa-numitei găuri din stratul de ozon de deasupra Antarcticii a fost impulsul pentru acțiuni rapide la scară globală. Antarctica avea anterior unul dintre cele mai groase straturi de ozon – datorită faptului că era un continent fără fabrici, orașe sau coșuri industriale.
Industria de refrigerare era mult mai puțin avansată, iar pompele de căldură abia începeau să se dezvolte. Prin urmare, prevederile pactului au trebuit să influențeze dezvoltarea industriei de pompe de căldură și a condiționării aerului.
Protocolul de la Montreal a fost semnat inițial de 46 de state, dar, cu timpul, i s-au alăturat toate țările membre ale ONU. În această situație, a fost dificil să îl ocolești, de exemplu, prin mutarea producției vechilor agenți de refrigerare dăunători în alte țări.
În final, acordul a devenit singurul tratat internațional din istorie ratificat de 100% dintre statele lumii – în prezent are 197 de țări semnatare (inclusiv Uniunea Europeană ca entitate separată). Interesant este faptul că acordul a fost semnat chiar și de Coreea de Nord (în 1995), care refuză să semneze orice acorduri internaționale – deși controlul respectării acordului de către aceasta este destul de slab.
Printre primii semnatari s-au numărat: Statele Unite, Canada, Japonia, Marea Britanie, Franța, Germania de Vest, Italia, URSS – precum și țări mai mici, inclusiv din blocul estic, de exemplu Polonia, Iugoslavia, Cehoslovacia sau Bulgaria. Inițiatorul și țara considerată a fi creatorul ideei, care a avut și merite în găsirea consensului, a fost Canada, ceea ce explică de ce acordul a fost semnat în final tocmai în Montreal, pe teritoriul canadian.
România s-a alăturat acordului câțiva ani mai târziu, și anume în 1993, după schimbarea regimului statului. Deși inițial, datorită situației economice generale dificile, România a avut probleme în a implementa unele dintre prevederile costisitoare, începând cu anul 2007, odată cu intrarea României în structurile europene, guvernele de la București își respectă obligațiile din acord în mod exemplar.
Protocolul de la Montreal a introdus un calendar de reducere treptată și, ulterior, de eliminare completă a producerii și utilizării substanțelor care distrug stratul de ozon (ODS – Ozone Depleting Substances). Printre acestea s-au numărat clorofluorocarburile (CFC), hidroclorofluorocarburile (HCFC) și halonii bromurați. Documentul prevedea, de asemenea, sprijin tehnic și financiar pentru țările în curs de dezvoltare, pentru a le permite să adopte tehnologii mai sigure.
Astfel, fiecare stat semnatar a trebuit să introducă legislație menită să limiteze, de exemplu, agenții de refrigerare dănători. Nu i-a eliminat imediat, ci a stabilit un calendar pentru până când pot fi distribuiți, de la care dată sunt supuși unei interdicții parțiale de distribuție, de la care dată sunt supuși unei interdicții totale etc. Fiecare stat a trebuit să facă acest lucru individual, adaptând la specificul pieței sale, dar semnând protocolul, confirma acceptarea termenelor și recomandărilor generale.
S-a decis – adică promisiunea de a elimina, de exemplu, cei mai vechi și mai dănători agenți de refrigerare, cum ar fi R22.
Industria de refrigerare și condiționare a aerului a fost unul dintre sectoarele cele mai afectate de schimbări, deoarece CFC și HCFC erau utilizați în mod obișnuit ca agenți de refrigerare. Acest lucru trebuia să provoace schimbări.. A forțat munca intensă pentru găsirea de substanțe alternative care să nu distrugă stratul de ozon sau să o facă într-o măsură mai mică. Ca urmare, pe piață au apărut noi generații de agenți, precum HFC (de ex. R134a, R407C, R410A), care aveau un potențial de distrugere a ozonului zero (ODP = 0). Noii agenți au dictat direcția în care se va îndrepta industria încă din anii '90 – inclusiv nu doar pompele de căldură sau aparatele de aer condiționat, ci și frigiderele, congelatoarele etc. Protocolul de la Montreal a avut un impact enorm asupra industriei de refrigerare – practic, R134a, R410a sau R407c – sunt agenți care își datorează poziția acestui acord.
Deși HFC s-au dovedit eficienți ca înlocuitori, cu timpul s-a demonstrat că au un potențial ridicat de încălzire globală (GWP). Acest lucru a făcut ca politica de mediu să evolueze mai departe – către reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră în cadrul unor reglementări ulterioare, precum Regulamentul UE privind gazele F sau Acordul de la Paris. Prin urmare, industria a trebuit să investească în agenți și mai noi, cu GWP scăzut, cum ar fi R32, R1234yf sau agenți naturali precum CO₂ și propanul.
Protocolul de la Montreal este recunoscut ca unul dintre cele mai eficiente acorduri de mediu din istorie. Datorită implementării sale, s-a reușit reducerea semnificativă a emisiilor de substanțe care distrug ozonul, iar oamenii de știință preconizează că stratul de ozon se poate reface la starea dinainte de anii '80 în a doua jumătate a secolului XXI. În industria de refrigerare, acesta a devenit un simbol al mobilizării globale și o dovadă că acțiunile comune pot aduce beneficii tangibile atât pentru mediu, cât și pentru economie.
Disponibil
Disponibil
BLOG:
Lichide termice – apă sau glicol? Sau poate altceva? Cu ce trebuie umplută instalația?
Ce schimbător de căldură cu plăci pentru pompa de căldură?
Înghețarea pompei de căldură - cauze, efecte
Cum funcționează schimbătorul de căldură cu contracurent?
Cum funcționează pompa de căldură aer?
Schimbător de căldură pentru freon - caracteristici, principii de funcționare, construcție
